• Psiholog Violeta Simion

Prăji’ și pizza 🍨🍕 în loc de… terapie!

Frecvent, obisnuiesc sa ma întreb cât de utila este terapia facuta de mine altora. E un automatism mental care s-a format în timp si la care (sincer) nu am de gând sa renunt. De multe ori, mi s-a spus ca sunt extrem de critica. Da! Asta pentru ca am nevoie de repere corecte, realiste si, mai ales, calitativ superioare. Raman la convingerea ca o competenta are nevoie de maturitate si… perseverenta! Pe de alta parte, nu pot nega faptul ca am avut parte de mentori în momente extrem de importante din viata mea si care mi-au influentat alegerile. Deci, criticismul meu are o origine 😊.


Uitandu-ma în biroul meu la gramada de diplome/certificate îmi revine în minte, periodic, „ironia” sotului meu:

- Vio, cu atatea diplome te simti mai… desteapta?!

Initial, m-a necajit întrebarea asta apoi am reevaluat raspunsul meu în timp. Cât de utile mi-au fost? Cate dintre ele au confirmat nivelul asteptarilor mele? Câte dintre ele au avut componenta aplicativa pentru a-mi dezvolta abilitati/competente reale si câte dintre ele au fost teoretizari „ambalate” frumos? (de aceea, în ultima vreme, atunci cand sunt întrebata la vreun curs: cu ce asteptari veniti? nu ma mai „arunc” sa le prezint – o fi bine, n’o fi bine; stiu însa ca am o tolba de întrebari 😊.


Apropo!! Nu e asa ca pana si pusul intrebarilor vi se pare de multe ori dificil? (sa fie consecinta sau efectul unui scoli în care metoda expunerii orale sa fie folosita in mod excesiv?!:)


Cand m-am decis ca am nevoie de o specializare reala (în sensul de stiintifica) în domeniul psihoterapiei, am stiut ca-mi va fi nu utila, ci ESENTIALA. N-am avut niciun dubiu (vorba romanului: eram „pe sina”)! Singura mea dilema la momentul respectiv era: de unde fac rost de banii necesari (si nu erau putini deloc!!). Si am ales sa am vreo doua joburi si sa adaug si meditatii la psihologie. Si uite asa pentru o buna perioada am intrat într-o „bucla” vicioasa când îmi doream sa plec în concediu fara sa ma mai preocup daca îmi mai raman fonduri si pentru cursuri/ workshopuri.


Întrebari de genu’:

- Vio, când îmi fixez concediu’?

Invariabil aparea raspunsul meu:

- Sa ma uit în agenda!

Daaaa!! Aveam o prietena loiala (inca o mai am! Ha): agenda!


Finalmente, asa au trecut anii: cu programari, cu bugete bine definite, cu scrasnete din dinti, cu… disciplina 😊.

***

Într-una din zilele trecute, am fost sunata de o amica:

- Vio, cum esti în timpul pandemiei asteia? Vin oamenii la terapie?

- (Râd) Curajosii vin!

- Înteleg! Acum, pe bune, Vio! Numai bine îsi cumpara omu’ o pizza, o praji bunaaa si, eventual, un suc si discuta pe o retea de socializare?! Faza e ca daca esti depresiv, depresiv ramai…! Eu nu cred in vindecare… da’ tu ma întelegi! Ca doar esti prietena mea!! (si rade si ea 😊.


Am închis telefonu’ si încet privirea mi-a alunecat spre biblioteca mea, apoi spre pozele din concediu, apoi spre laptop unde aveam deschis documentul - structura curs: psihologia în filme si apoi… l-am întrebat pe el:


- Auzi! Tu vrei sa comandam doua pizza, praji si suc?

Ridicandu-si mirat privirea din laptopul lui, îmi raspunde:

- În weekend, Vio!

- Da, desigur! Sa-mi notez „în agenda”?! Si am izbucnit amândoi în râs.