• Psiholog Violeta Simion

Judecând: aparențe, vorbe…oameni

Prima parte: curiozitatea


- Si cum, psihologii nu gresesc?!


Ma aflam într-o sala în care ascultam de câteva ore bune diverse instructiuni legate de o serie de aspecte tehnice, specifice formarii mele profesionale. Si, da, nu era prima oara când îmi exprimam punctul de vedere complet diferit de al celorlalți (efectiv, nu ma puteam abține desi, ulterior îmi muscam buza... În fond, asta ma straduiam sa exersez zilnic: sa-mi exprim liber punctul de vedere). S-a oprit din discursul lui, apoi m-a fixat cu privirea:


- Simti tu nevoia sa stii daca gresesti?!

- Nu cred ca m-am facut înteleasa. Simt nevoia sa fiu foarte buna! Nu-mi doresc sa gresesc!


În acel moment, îmi balanganeam nervos piciorul (un gest atât de vizibil) si ma întrebam de ce nu-mi ofera un raspuns clar, de ce prefera sa evite un posibil rationament legat de greselile terapeutilor.


- Eu nu-ti pot da raspunsul pe care îl doresti dar stiu ca n-ar fi indicat sa te gândesti atât de mult la greseli.


Brusc am oprit miscarea incontrolabila a piciorului. Nu eram multumita de raspuns; eram dezamagita de abordarea aceasta atât de rece. Cumva simteam ca m-a dat afara pe usa si eu nu apucasem sa clarific tot ceea ce aveam de spus. Între timp, exercitiile si intructiunile au continuat iar eu îmi priveam colegii si încercam sa pricep de ce continua acestia sa zâmbeasca atât de înțelegator fata de expert. În indulgența lor fata de mine intuiam ca ei vad în mine PROBLEMA si nu încercarea mea de a cauta SOLUTII.


În rebeliunile mele interioare nu cred ca am fost vreodata dispusa sa accept idei sau rationamente din partea altora doar pentru ca au apartinut majoritatii. Multi ani m-a obsedat tema deontologiei profesionale nu fiindca eram predispusa la compromisuri, ci fiindca nevoia mea era sa ma regasesc într-un mediu stabil valoric si cu repere clar exprimate. Daca pentru fiecare caz m-am straduit sa ma clarific, în ceea ce ma priveste ca persoana m-am chinuit multe ore sa-mi anihilez elanurile interioare... Nu stiu de ce, dar nu am asimilat niciodata dezvoltarea personala cu un soi de zen interior ci mai degraba cu o functionalitate (perfectibila) dulce-acrisoara (nu simti ca e mai ok gustul acesta decât cel complet zaharisit?!:)



Partea a doua: judecata


Azi zâmbesc. Au trecut anii si am continuat sa profesez dupa instructiuni, dupa metodologii, citind, mergând la conferinte, etc. Uneori, noptile ma prindeau fara sa reusesc sa adorm devreme. Ma surprindeam gândindu-ma la ei: clientii mei mici si mari. Daca eu i-am influentat pe ei, cu siguranta si ei m-au influentat pe mine.


De-a lungul timpului, am simtit (ce cuvânt sâcâitor) cum multe teme personale m-au bântuit si asta, pentru ca ma întreb frecvent daca: pot pleca din orice relatie? si daca aleg sa raman este pentru ca eu îmi caut propriul raspuns sau pentru ca îmi pasa? îmi poate spune cineva cât de bine mi-am dozat transferul emotional? Care-i cantitatea/calitatea profesionalismului meu? stiu sa aleg corect: continuarea demersului terapeutic sau promptitudinea ramasului bun?! au sens întrebarile mele? Sunt ele dovada ca m-am dezvoltat personal suficient de mult (pâna în acest moment)? Si daca nu, e o alegere sau o autolimitare în scop protectionist?! Ar fi fost frumos/ ideal ca, o data cu sondarea minunatelor taine ale mintii umane, sa existe niste rețetare. Dar nu sunt! Din experienta mea, fiecare relatie cu fiecare client/a m-a confruntat cu originalitatea raspunsurilor lor.


Si, da! ma bântuie si acum reflectia lui Nietzsche: unii nu îsi pot desface propriile lanturi dar cu toate acestea reusesc sa îsi salveze prietenii...