• Psiholog Violeta Simion

Despre lucrurile care te rușinează sau de care te rușinezi

Suna plictisitor dar meseria asta de psihoterapeut te învata extrem de multe. Te învata sa fii autentic si sa nu te rezumi la chestiunile superficiale, te învata sa vezi frumusetea fiecaruia chiar si atunci când ai multe îndoieli...


Zilele trecute, cineva extrem de drag ma întreba:

- Vio, de multe ori m-am întrebat cum esti tu acasa... faci ceva diferit?! Adica, tu asculti de toate dar... cum esti tu?! PERFECTĂ?!


Am râs. Cum sa fiu perfecta?! Multi ani m-am luptat cu o groaza de impulsivitati, frici, neasumari. Daca mi-am dorit sa discut cu cineva despre MINE?! O daaaaa!! Dar de fiecare data intervenea: RUȘINEA!! Pe cine sa suni si sa te asculte?! DOAR SĂ TE ASCULTE!! Pai, cine are timp când fiecare are propriile ispite / griji!! Si, apoi, de ce sa te plângi?! De asta EXIȘTI! Ca sa lupti!!


Îmi aduc aminte de o clienta... o aparitie placuta, timida, o fata care îti transmitea oboseala si durerea chinuitoare a multor nopti petrecute cu ochii în tavan. S-a asezat pe canapea. A dat sa spuna prima propozitie a povestii ei si, imediat, a început sa plânga. Si a plâns, a plâns iar eu îmi spuneam în sinea mea: daca sa o opresc... daca sa intervin... dar ce sa-i spun?! (cine îsi imagineaza ca terapeutul stie totul, se înseala... uneori, e lipsit de orice idee.


La un moment dat, mi-a facut semn cu mâna ca se va opri si-mi va vorbi. Doar sa mai astept câteva secunde... Și, am asteptat zâmbind:

- Gata. A trecut. Nu stiu daca în cabinetul de terapie avem voie sa plângem atât de mult (trecusera 10 minute), dar simt ca aici pot sa nu ma mai ascund. Acum, nici nu stiu cu ce sa încep. Și-a ridicat privirea catre mine si a continuat: am facut cel mai rusinos lucru posibil pentru o mama, dar nu stiu de ce, nu mi se pare îngrozitor faptul ca iubesc pe altcineva decât sotul ci faptul ca mi se interzice dreptul de a alege. Sa aleg sa fiu mama devotata sau o femeie imorala?! Sunt judecata pentru ca... iubesc!

- Tu ce îti doresti?

- Îmi doresc sa nu ma judece copiii mei.


Dupa jumatate de an de la începerea terapiei, am întrebat-o:

- S-ar putea sa te surprind cu întrebarea mea dar la fiecare sedinta te vad plângând. Este ceva din ceea ce fac sau spun care îti provoaca... durere? (în sinea mea, aveam îndoieli daca sunt perceputa tehnic sau... uman)

- Ahhh! Aici sunt EU! Toata saptamâna alerg, planific, creez activitati cu copiii mei, cu iubitul meu... sunt PUTERNICĂ! Aici, doamna psiholog, imi dau voie sa fie timpul meu. Sunteti parte dintr-un univers de care mi-e rusine sa vorbesc altora. De fapt, toata viata mea a fost la umbra unui gând, a unei emotii ascunse. Aici încep sa realizez ca mai am contact cu mine...


Ce a urmat a fost una dintre cele mai frumoase povesti terapeutice: timp de un an de zile, am cunoscut o femeie frumoasa având bucuria vietii, o femeie care si-a resemnificat viata în urma procesului de divort, o mama care a respectat programul de vizitare a copiilor impus de instanta indiferent de anotimp, oboseala, o femeie care ma astepta în anticamera cabinetului cu regularitatea ceasului elvetian.


Era toamna... înca o zi în care ma întrebam: azi cu ce o sa te îmbraci: bate vântul, ploua.... brrrr! vreme deprimanta si (am deschis agenda cu programari) clienti deprimati! Deci, culori vesele!! Pff... masca!!:)))


În ordinea programarilor, a venit ai ea: pantof cu toc finut de culoare roz-movie, pantaloni negri si camasa rozalie. Tinea în mâna un imens buchet de flori salbatice!! Galbene maruntele!!A râs!

- V-am surprins! Asta mi-am dorit! Toamna aceasta merita sa-i furam florile superbe!!

- Ma faci sa ma rusinez! (am exclamat si eu) si am continuat sa râdem amândoua.


Probabil era începutul unui sfârsit...:)