• Psiholog Violeta Simion

Alege o meserie, da’ pe aia care face bani!

Niciodata nu am avut o dilema legata de orientarea mea profesionala. Cumva, de timpuriu, mi-am dorit sa fiu psiholog (iar in perioada anilor 2000 a fi psiholog chiar nu era „la moda”). De fapt, daca insist pe idee, trebuie sa recunosc ca nu obisnuiesc sa fac lucrurile care sunt „la moda”. Continuand introspectia as zice, totusi, ca nu toate alegerile mele au fost concordante cu meseria de psiholog pentru ca, de multe ori, ai ispita sau iluzia ca aceste alegeri te vor ajuta…


Cand ma refer la alegeri, iau in considerare cursuri, workshopuri care au fost… inutile (dovada ca nu ma intreaba nimeni de note, medii, diplome, etc :)). Stranie mi se pare si ideea de a-mi atarna diplomele pe perete si, admit! O fac doar din dorinta de a-mi testa… starile!!!


Nu mi-am numarat niciodata clientii/pacientii, nu mi-am numarat orele de dezvoltare personala (si in prezent cred ca mai am nevoie; deci, ar fi un calcul mereu, mereu de updatat – actiune nefolositoare si care-mi aduce aminte de masuratorile asupra copacilor nerodnici), nu mi-am numarat diplomele (nu stiu daca nu o fac din orgoliu sau ma bazez pe memoria mea inca foarte buna :)


Dar cu toate acestea, ca si terapeut as aprecia (si se pare ca este confirmata concluzia mea de o serie de studii) ca, cele mai anevoioase terapii suuuuuunt (maxim 3 secunde!) cele cu.... adolescenti!! (acum relaxati-va :)).


Fireasca intrebare: de ce? Pentru ca adolescentul nu e nici pe departe cel mai confortabil client/pacient; el nu se dezvaluie ca vrei tu; nu-ti zambeste ca vrei tu; nu este respectuos ca vrei tu! El este El si atat! Cu sau fara mama, cu sau fara tata, EL nu este dispus la compromisuri decat ca o testare a limitelor lui iar nu ca un mecanism de compromis pe perioada nedeterminata (si, sincer cine vrea clienti „dificili”?!:)



Pe parcursul anilor, am vazut diferite tendinte in cazuistica terapiilor mele: de la terapiile cu copii mici pana la cele cu adulti si de cuplu. Insa, in ultimii 5-7 ani, numarul adolescentilor speriati de perspectiva viitorului a crescut!! Ciudat, nu?! Adica, de ce sa fie speriati si de ce?? Nu e firesc ca un adolescent sa termine liceul cu note cat mai bune, sa fie admis la o facultate foarte buna si sa aiba un job extrem de bun!?


Pana aici, nimic neobisnuit! Sugerez totusi sa schimbam perspectiva si sa iesim din zona cliseelor admise societal punand problema parcursului educational si profesional al adolescentului prin prisma urmatoarelor interogatii: cine stie la ce este foarte bun adolescentul? La ce este priceput? Ce aptitudini, talente, visuri are? De fapt, are vreun VIS? Are vreun scop in viata? POATE EL SA ALEAGA, si daca da, CARE SUNT CRITERIILE COMPATIBILITATII DINTRE VIITOAREA LUI MESERIE SI VALORILE LUI?


Din cabinetul meu, imi aduc aminte de zecile de dialoguri de genu’: (fragment)


Participanti: mama si adolescentul (tata, de regula ajunge la a 4-a sedinta saaaau niciodata).


„- Doamna psiholog, am venit la terapie pentru ca noi doi (mama mi-l indica cu o usoara aplecare a capului in fata pe tanarul care priveste in jos) nu ne intelegem! De fapt, nu ne-am inteles de multe ori cand a venit vorba de scoala! Eu, doamna psiholog, insist sa faca medicina! E o meserie foarte buna, nu are grija banilor! E o meserie respectata in societate si nu mori de foame!!


- Din ceea ce-mi dezvaluiti, inteleg ca optiunile fiului dvs sunt altele, motiv pentru care discutiile ajung sa fie in contradictoriu...

- Da! As prefera sa zic ca nu intelege eforturile noastre! Meditatii, concursuri, drumuri...si el, el crede ca medicina nu e de el!! In acel moment, mama si-a indreptat corpul astfel incat, postural il invita la dialog pe fiu... Si el a indraznit sa vorbeasca pe un ton jos, cu un spate inconvoiat si cu o privire indreptata spre...perete (ce metafora!!!)

- Doamna psiholog, eu nu ma vad admis la medicina! Eu nu suport sangele...mama zice ca o sa-mi treaca la cat sange voi vedea in viata asta dar eu NU SIMT ca mi se potriveste. De fapt, nu stiu ce vreau fiindca nu am fost intrebat ce vreau si nu-mi mai dau seama daca aleg bine sau nu...(si a oftat)...


Cititorule, stiu ca ai zambit (in multe feluri, evident :) si te-ai gandit si tu cum ti-ai ales meseria / jobul (sunt „la moda” englezismele :) si ti-ai dori sa stii ce a ales tanarul acesta...


Dar mult mai interesanta a fost ce a urmat: un demers cu destule obiective terapeutice si, dintre toate unul extrem de important: explorarea potentialului aptitudinal si dobandirea mecanismului de luarea deciziilor!


Iar ca si concluzii personale/introspectii, mi-am pastrat o serie de intrebari din dorinta si ambitia de a reconstrui noi strategii de lucru terapeutic cu adolescentii (in fond, clientii „dificili”raman o continua provocare indiferent de varsta si experienta terapeutului :)...


Daca era indreptatita mama sa hotarasca viitorul fiului sau? Daca facultatea aleasa de ei (sau el sau ea) era cea care asigura un viitor fara griji? Daca grijile noastre sunt reduse doar la aspectele financiare fara a lua in considerare performanta / calitatea actiunilor noastre la locul de munca? Daca exista in fiecare din noi, un potential aptitudinal neexplorat si care va ramane latent toata viata?