• Psiholog Violeta Simion

5 MINUTE ⏳

Cum e cu mersul la psiholog… în cuplu?! Greeeeu!! Multi dintre noi tindem sa ne rezolvam problemele în „taina” pornind de la premisa ca… oricum nu se rezolva! Si, asa si este: nu se rezolva ceva ce NU este bine analizat. Nu obtinem niciodata relatia ideala! In fond, ambii parteneri pot avea „carente” semnificative in a-si arata sentimentele, a-si exprima ideile/gandurile pe intelesul celuilalt.


Da’ stiti ce mi-a aratat mie psihoterapia? (adica „merg” pe ceva testat 🙂) Ca pentru un stil de viata reusit ai nevoie de „antrenament”🙂. Mai exact, sa fii mai mult decat perseverent în cautarea raspunsurilor…



Nu am stiut dintotdeauna sa-mi arat sentimentele. Nu-mi era confortabil sa vorbesc despre mine; mi se parea ca pendulez constant între chestii plictisitoare sau prea sofisticate... Doar ca atunci cand iubesti, „lectura gandurilor” este fix de nedorit sa o aplicam🙂.


Fragment telefonic:

„- Alo! Vio, ce mai faci? Imi este foarte dor de tine!

- Hei! Sunt bine! (Ma aflam la parterul unui camin studentesc unde exista un singur telefon: genul de telefon care impunea utilizarea unei cartele telefonice. Eu aveam o cartela care imi permitea un dialog de maxim 5 minute!!)

- Nu o sa pot sa vin luna asta în Iasi. Nu mi-a intrat bursa! Daca poti veni tu acasa, ar fi grozav!”


Îmi pierise zambetul si instant mi-am simtit nodul în gât. Eu aveam planuri! Si toate erau cu el: plimbari prin Iasi, momente de tandrete, cuvinte de dor, minute de preaplin sufletesc… si un amalgam de idei/cuvinte despre care as fi vrut sa-i povestesc. Câte întamplari aveam de spus!


În schimb acum intervenise tacerea mea…


„- Alo! Vio, ma auzi? Ce s-a întamplat? De ce taci? De fapt… de câte minute ai cartela?

- De 5 minute! am raspuns

- Vioo! Vio, te rog vorbeste-mi! Trece timpul! Vii acasa?

- Voi veni acasa, dar nu stiu cand… adica, îmi facusem alte planuri… cu tine aici (era fix genul de dialog care îmi taia respiratia).

- Vio, trece timpul asta afurisit. De abia astept sa te revad! Îmi lipsesti!

- Si mie îmi… bip, bip, bip.”


Se terminase cartela. Cu receptorul în mana, am stat cateva secunde pana ce mi-am întors capul: în spatele meu erau 20 de studenti care asteptau momentul lor telefonic. Fiecare urma sa-si împartaseasca trairea momentului avand sau nu vorbele la el, tacerile lui.


Eu îmi epuizasem momentul… de dialog. Iar nu reusisem sa-i spun in 5 minute ca o parte din mine se cufundase într-un preaplin de emotie atat de reala si profunda incat nici tonul vocii mele nu ma mai asculta. Daca puteam urla ce simt? Daca puteam reintoarce cele 5 minute cat sa-i spun: si mie imi lipsesti!?


Daca mai conta raspunsul meu?


Am oftat! De fiecare data îmi promiteam ca fiecare minut îl voi umple cu cuvinte despre mine… Fiecare promisiune era o încercare spre iertarea mea: ma iertam pentru fiecare încercare esuata…


Timp de 4 ani, 5 minute au fost un exercitiu constant pentru noi doi, un „doi” cuprins între niste cifre temporale si viteze….:) o împletitura constant creata între fraze si cuvinte despre întamplari, detalii nesemnificative, sponatenitati naive.


Daca aveam nevoie de mai mult de 5 minute? A fost una dintre multele intrebari care mi-a nelinistit multe nopti.


Daca TU ai avea doar 5 minute ca sa exprimi ce simti, ce ai spune stiind ca alte 5 minute nu vor mai veni? 🙂