• Psiholog Violeta Simion

În lumea celor cu șansă sau fără...

Updated: May 5

Azi stăm în case. Azi s-a schimbat lumea. S-a contaminat deși, uneori, mă întreb dacă această contaminare nu a existat cu mult timp în urmă. Și, dacă da, poate am fost contaminați dar nu cu un singur virus...

Privind într-un semiobscur al camerei am lăsat mintea să colinde haotic înspre mine, înspre amintiri. La un moment dat, s-a așternut tăcerea...


Eram în aceeași cameră, dar mult mai agitată. NU simțeam că locul meu era acolo, nu simțeam să-mi doresc să aud nicio voce familiară. Îmi priveam fiecare detaliu al camerei și mă întrebam cum de am ales culorile acelea, cum de mi-am decorat camera așa, de ce am ales mobilierul acela, etc. Și, cu fiecare răspuns nepotrivit pe care îl găseam, simțeam că aș pleca. Și, asta am făcut. Grăbită, am chemat taxiul și am plecat.


Era vară și soarele își lua firescul rămas bun. Am coborât din mașină și am privit treptele din fața mea. Sus de tot se vedea doar vârful crucii. Cumva, în interiorul meu umplut de atâtea griji, zbateri, furii și spaime, îmi doream un soi de eliberare. Am urcat fiecare treaptă cu spatele aplecat ca și cum țineam o lanternă de teama de a nu pierde memoria fiecărei pietricele. Finalmente, am apăsat mânerul ușii și am dat să o deschid:


- Stai! se auzi o voce puternică. Vin eu la tine!


Și am așteptat... Doi ochi blânzi și întrebători mă fixau iar eu nu am rezistat decât o fracțiune de secundă. Am început să plâng ca și cum nu era suficient timp. Probabil, dacă aș fi fost într-o pădure aș fi urlat dar Acolo nu am putut decât să plâng. Și m-a lăsat să plâng mult, mult timp. Toate cuvintele mi se contorsionau dar eu continuam să povestesc despre fiecare om care mă rănise, despre în zadarul faptelor mele, despre furia mea frumos ambalată social, despre neputințele mele emoționale. Nu-mi dădeam seama dacă eram logică dar știu că era un val de raționamente pe care nu-mi doream să le mai opresc. Mi-a zâmbit și m-a ascultat curios.. Privirea lui devenise preocupată și s-a întristat.


- Am greșit. Dar am greșit atât de rău?

- Vio, n-ai avut grijă de tine și acum ești singură. Dar va veni un moment când nu va mai conta.


A urmat tăcerea mea. Am reprivit cumva obosită tot ce era în jurul meu. Apoi, l-am privit pe el. Vorbise suficient. Vorbise chiar și cu ochii. I-am mulțumit pentru cele două ore (realizasem că timpul acolo trece mult mai ușor decât mi-aș fi imaginat).


Era ora 21:00 când am ajuns acasă. Acum era întuneric de-a binelea în cameră. M-am așezat în pat și am reprivit în jurul meu. Cumva nu mai conta cum erau lucrurile așezate. Totul era exact în același loc și totuși, ceva devenise diferit.


Cu ce mă contaminasem între timp? La ce anume nu am fost atentă în toți acești ani? Cu siguranță aș fi putut face diferit și, totuși, de ce nu am ales altă variantă? Oare mai erau alții ca mine? Am înțeles cu adevărat că: neglijența mea față de mine, egoismul, răsfățul, aroganța erau părți din această Contaminare?!


Am zâmbit: știam că orice proces de contaminare are și un Leac! Și eram dispusă să încerc orice mi s-ar fi oferit pentru a-mi cunoaste adevărata Libertate...